Pinus nigra este răspândit din Spania până în ţinuturile pontice. Se află şi la noi în Oltenia şi Banat (var. banatica); în alte zone se plantează. Arbore de talia II, coroană larg-ovoidală. Frunze lungi de 15 cm, ciculare, prinse câte 2. Conuri de culoare deschisă.
Încrengatura: Pinophyta
Clasa: Pinopsida
Ordinul: Pinales
Familia: Pinaceae
Genul: Pinus
Denumire științifică: Pinus nigra
Denumire populară: Pin negru
Arealul general al pinului negru este cantonat în Africa de Nord, jumătatea estică a Peninsulei Iberice, sud-vestul Franţei, Corsica, Sicilia, Alpii Italiei şi Austriei, Bosnia, Herţegovina, Bulgaria, Grecia, Turcia. Din toate aceste ţinuturi cele mai mari suprafeţe le ocupă în Spania şi Turcia. Ca subspecie apare în Crimeea şi Banat. (Clinovschi F., 2005)
La noi, s-au creat plantaţii cu pin negru, mai ales în Transilvania. În general, pinul negru a fost tratat ca arbore de spaţii verzi, precum şi pentru împădurirea terenurilor degradate din apropierea oraşelor şi satelor, pe versanţi repezi, accidentaţi, pe islazuri degradate etc. (Clinovschi F., 2005)
Specie exotică de talia a II-a, care poate ajunge la înălţimi de până la 40 m. Culoarea negricioasă a scoarţei, lujerilor şi acelor au determinat denumirea de pin negru. (Clinovschi F., 2005)
Înrădăcinarea este mai puţin profundă decât la pinul silvestru, pivotant-trasantă. (Clinovschi F., 2005)
Tulpina dreaptă, cu verticile regulate şi cu un elagaj greoi. Scoarţa cenuşie negricioasă, cu ritidom timpuriu, gros, larg crăpat. Lemnul are duramen brun-roşcat, canale rezinifere rare, calitate inferioară celui de pin silvestru. (Clinovschi F., 2005)
Coroana piramidală, deasă, la bătrâneţe tabulară; pe terenuri pietroase, superficiale coroana este turtită şi tulpina strâmbă şi răsucită. Lujerii sunt foarte groşi, bruni-negricioşi, glabri; mugurii sunt cilindrici, bruni-cenuşii, mari de 12-24 mm, răşinoşi. (Clinovschi F., 2005)
Frunzele aciculare sunt câte două în teacă (figura 15), de 8-14 cm, rigide, ascuţite, drepte sau uşor curbate spre lujer, verzi- închis; formează un frunziş mai des decât la pinul silvestru şi durează 4-6 ani.
Florile sunt unisexuat monoice, cele mascule grupate în amenţi galbeni, la rândul lor grupaţi în buchete, iar cele femele sunt conuleţe roşii-violacei.
Conurile, grupate câte 2-4, stau aproape perpendicular pe lujer, sunt sesile, ovoid-conice, 5-8 cm, simetrice, brune-gălbui lucitoare; marginea superioară a solzului este aproape rotunjită, apofiza proeminentă, la mijloc cu umbelic prevăzut la solzii superiori cu un ghimpe scurt.
Seminţele sunt mari, 5- 6 mm, aripate, brune, uneori pestriţe, cu o aripă neagră strălucitoare, la 1 kg intrând circa 50.000 bucăţi.
Maturaţia este bienală, iar conurile se desfac în primăvara anului al treilea. Puterea germinativă este de 40-60%. Maturitatea intervine la 20-30 ani, iar periodicitatea fructificaţiei este de 2-3 ani. Creşterile sunt destul de mari, din al treilea an mai slabe decât la pinul silvestru.
Longevitatea pinului negru este de 500-600 ani.
- prin seminţe. (Mănescu Cristina, 2010)
Pinul negru este o specie heleofilă, sensibilă la poluarea cu oxizi de sulf, care tolerează seceta și este rezistent la ger. (Mănescu Cristina, 2010)
Pinul negru este o specie cu amplitudine climatică mai limitată faţă de pinul silvestru: este o specie de climate calde, mediteraneene, cu îngheţuri târzii rare. În acest context climatic se dovedeşte foarte puţin exigent, el putând vegeta pe soluri grele argiloase, pe versanţi repezi calcaroşi, expuşi încălzirii excesive şi uscăciunii. (Clinovschi F., 2005)
Are un temperament de lumină, protejând mai bine solul decât pinul silvestru.
Se poate planta în parcuri, grădini - solitar sau în grupuri. (Mănescu Cristina, 2010)
Link-uri utile:
European Forest Genetic Resources Programme
https://en.wiktionary.org/wiki/Pinus_nigra
Bibliografie
Clinovschi F., 2005. Dendrologie. Editura Universităţii Suceava, Suceava.
Mănescu Cristina, 2010. Arboricultură ornamentală – Suport de curs. USAMV din București, Facultatea de Horticultură, București.
