Ziarele vremii anuntau vestea cu litere de-o schioapa: ” Miracolul naturii: cum Natura mama s-a auto-regenerat, si cum pustia s-a auto-transformat in padure!”...
Si nimeni nu stia ca pasiunea unui singur batran facuse toate acestea. Batranul inca traia si continua sa planteze copaci....
Jean Giono, un scriitor francez, isi aminteste cum, proaspat absolvent de liceu, in 1913, a pornit ca multi altii, sa cunoasca lumea descpre care doar citise. De unul singur, a pornit sa colinde regiunea din sudul Frantei, ”Provence”. La data aceea, desi o regiune de dealuri si munti, totul era o pustie.
Pe drum, Jean intalnea sate parasite, cu fantani seci, cu urmele unor rauri care incetasera de mult sa curga. In egoismul lor, oamenii au tot taiat padurea. Si cand aceasta n-a mai fost, n-au mai fost nici ploi, nici viata... Dupa cateva zile de peregrinare, ars de sete, Jean a intalnit un singur suflet in pustietatea aceea. Era un cioban care arareori vorbea. Il chema Elzear Bouffier. Avea cu el vreo 30 oi pe care le pastea toata ziua.
Cum de ajunsese aici, pierdut in singuratate? Omul isi povesti in cateva cuvinte viata: mai intai i-a murit sotia, apoi i-a murit si fiica. Singur, a hotarat sa plece dintre oameni si sa caute pe Dumnezeu.
In seara zilei, Elzear a luat un sac pe care-l rasturna. Era plin cu ghinda. Bucata cu bucata, trecu tot sacul prin mana, alegand ce era mai bun de ce era mai stricat. Cand a ajuns sa stranga 100 de ghinde, le-a pus intr-o caldare cu apa. Iar dimineata, cu oile si cu oaspetele sau, au pornit ca de obicei la pascut. Dar Elzear luase cu el un toiag de fier, inalt si destul de greu.
Cand a ajuns la vreo 10 km distanta de cabana, s-a oprit, si-a infipt cu putere toiagul greu in pamant. L-a scos apoi, si in gaura lasata a pus o ghinda. Dupa ce-a acoperit gaura cu tarana, a lovit din nou pamantul... ”Si crezi ca o sa iasa ceva din asta?” – intreba Jean. Batranul doar se uita la el, fara sa raspunda. ”Dar cate ai semanat pana acum?” ”100.000” - veni raspunsul. ”A rasarit ceva?” – continua sa intrebe flacaul neincrezator. ”20.000 ... Si daca 10.000 de rasaduri vor fi mancate de te miri ce plagi, tot raman 10.000...”
Au trecut anii, apoi primul razboi mondial. In 1920, curios sa afle ce s-a mai intamplat cu ciudatul cioban, Jean s-a dus iarasi in Provence, pe acelasi drum. Spre marea lui uimire, a descoperit o pacla cetoasa deasupra dealului: cand a ajuns mai aproape, era o padurice inalta de cca. 1,50 m, lunga de 11 km si lata de 3 km... Si nu era singura...Natura insasi parea sa se fi schimbat. O data cu padurea, a gasit si mici paraiase... Pasarile cantau in ramurele... Era viata! Pe Elzear l-a gasit plantand acum fag, pentru ca era mai reavan pamantul... Mosul era la fel de tacut si hotarat.
Jean Giolo a revenit dupa alti 16 ani. O, totul era verde... Animale misunau prin paduri... Batranul – acum de 72 ani, povestea cum in urma cu 1 an, venise la el un padurar ursuz, sa-l invete pe cioban ce-i aia o padure, si ca n-are voie sa faca focul, altfel va fi amendat rau de tot... Sarmanul padurar. Iar guvernul trimisese cu cateva luni in urma o comisie, ca sa vada daca ceea ce auzisera era chiar adevarat? Cica Provence inviase de tot! Ziarele vremii anuntau vestea cu litere de-o schioapa: ” Miracolul naturii: cum Natura mama s-a auto-regenerat, si cum pustia s-a auto-transformat in padure!”... Ultima oara scriitorul l-a vazut pe batran in 1945. A fost surprins sa gaseasca drumuri batatorite pe unde circulau autobuze, pe marginea carora stateau copii si fluturau din mana, unde barbati si femei locuiau in sate refacute...
Si nimeni nu stia ca pasiunea unui singur batran facuse toate acestea. Batranul inca traia si continua sa planteze copaci. A murit in 1947, anonim, intr-un spital pentru sarmani...!
Dupa William Wordsworth, ”Cea mai buna parte din viata unui om sunt micile sale fapte uitate si fara nume (fapte) de dragoste si bunatate”, citat de Pr. Dan Popovici, 2011. Surasul Vesniciei. Editura Platytera, pag. 50-52.
