"E lesne a intemeia ordinea intr-o societate, supunandu-l pe fiecare unor reguli fixe. ... Dar izbanda cea adevarata consta, pentru a-l elibera pe om, sa-l faci domn siesi.
Dar ce inseamna a elibera? Daca a-l elibera pe cineva, in pustiu, care nu nazuiește sa plece nicaieri, ce va sa insemne aceasta libertate? Liberatea exista doar pentru un ”cineva”, care nazuieste incotrova. A-l elibera pe om in inima pustiului inseamna a-l face sa cunoasca setea si a-i arata calea spre o fantana. Abia atunci actiunile lui vor capata un sens. N-are niciun rost sa eliberezi piatra, daca nu are gravitatie. Caci piatra, eliberata, n-o sa se clinteasca din loc.
Cultura mea spirituala a nazuit sa puna la temelia relatiilor omenesti cultul Omului, aflat deasupra fiecarui individ, ca in felul acesta comportamentul fiecaruia fata de sine insusi si fata de cei din jur sa nu mai fie supunerea cea oarba din furnicar, ci libera manifestare a dragostei.
Calea invizibila a gravitatiei elibereaza piatra. Fortele invizibile ale dragostei elibereaza omul. Cultura mea spirituala a nazuit sa faca din fiecare om Solul aceluiasi principe. Ea a considerat individul ca o cale ori ca un mesaj venit din partea unuia mai mare decat el, i-a oferit libertatea de urcus incotro il manau fortele magnetice.
Cunosc foarte bine originea acestui camp de forte. Secole de-a randul cultura mea spirituala il contempla pe Dumnezeu prin oameni. Omul fusese zidit dupa chipul si asemanarea Domnului. Dumnezeu era respectat in om. Oamenii erau frati intru Dumnezeu. Acest licar al lui Dumnezeu conferea fiecaruia o demnitate inalienabila. Relatiile omului cu Dumnezeu puneau limpede temelia datoriilor fiecaruia fata de sine insusi si fata de ceilalti oameni.
Cultura mea spirituală e mostenitoarea valorilor crestine. Ca sa patrunzi arhitectura catedralei, se cuvine mai întai sa reflectezi asupra constructiei sale.
Contemplarea lui Dumnezeu ii facea pe oameni egali, fiindca erau egali intru Dumnezeu. Si sensul acestei egalitati era limpede. Pentru ca poti fi egal doar intru ceva. Soldatul si capitanul sunt egali intru natiune. Egalitatea nu e decat un cuvant fara noima, daca nu exista nimic intru care sa se inchege aceasta egalitate.
Imi dau seama destul de bine de ce egalitatea asta, care era egalitatea drepturilor lui Dumnezeu in sanul indivizilor, interzicea limitarea ascensiunii unui individ: vezi bine, Dumnezeu l-ar fi putut alege drept calea sa. Deoarece insa mai era vorba si despre egalitatea drepturilor lui Dumnezeu ”asupra” indivizilor, acum imi dau seama de ce indivizii, oricare ar fi ei, indeplineau aceleasi datorii si se supuneau acelorasi legi. Exprimându-l pe Dumnezeu, ei se aratau egali in drepturilor lor. Slujindu-l pe Dumnezeu, erau egali in indatoririle lor.
Inteleg de ce o egalitate stabilita intru Dumnezeu nu aducea cu sine nici contraziceri, nici dezordine. Demagogia se isca atunci cand, din lipsa de masură comuna, principiul egalitatii degenereaza in principiu de identitate. In cazul acesta soldatul refuza sa-l mai salute pe comandant, caci, salutandu-si comandantul, ar da onorul unui individ si nu Natiunii.
Mostenindu-l pe Dumnezeu, cultura mea spirituala a facut oamenii egali intru Om.
Imi dau seama de unde se trage respectul intre oameni. Savantul trebuia sa-l respecte pe hamal, deoarece prin hamal savantul il onora pe Dumnezeu, al carui Sol era si hamalul. Oricare ar fi fost valoarea unuia si mediocritatea celuilalt, niciun om nu putea pretinde a-l face pe celalalt un sclav. Solul nu se cuvine umilit. Dar acest respect fata de om nu aducea după sine ingenuncherea oarba in faaa mediocritatii individului, in fata prostiei sau a ignorantei, deoarece in om se onora mai întai de toate calitatea de Sol al lui Dumnezeu. Astfel, iubirea intru Domnul intemeia intre oameni niste relatii nobile, treburile se tratau de la Sol la Sol, dincolo de calitatile personale ale indivizilor.
Cultura mea spirituala, mostenindu-l pe Dumnezeu, a intemeiat respectul pentru om prin mijlocirea indivizilor.
Îmi dau seama de originea fraternitatii oamenilor. Oamenii sunt frati intru Dumnezeu. Nu se poate sa fii frate decat intru ceva. Daca nu exista un nod care sa-i uneasca, atunci oamenii sunt pusi alaturi unul de altul, dar nu si legati. Nu se poate sa fii pur si simplu frate. ...
Cultura mea spirituala, mostenindu-l pe Dumnezeu, i-a făcut pe oameni frati intru Om.
Imi dau seama de dragostea ce mi-a fost propovăduita ca sa i-o port aproapelui. Dragostea pentru aproapele nostru era slujire intru Dumnezeu prin mijlocirea individului. Era datorata lui Dumnezeu, oricat de mediocru ar fi fost individul. Dragostea asta nu-l umilea pe cel caruia ii era adresata, nu-l lega cu lanturile gratitudinii, deoarece acest dar i se aducea nu lui, ci lui Dumnezeu. Iata de ce o astfel de dragoste nu se transforma in omagiu adus mediocritatii, prostiei sau ignorantei. Medicul era dator sa-si angajeze propria sa viata vindecand pe un bolnav de ciuma, oricat de netrebnic ar fi fost acela. Medicul slujea intru Domnul. El nu se vedea injosit, pentru ca a petrecut o noapte alba la capatul unui hot.
Cultura mea spirituala, mostenitoare a lui Dumnezeu, a prefacut dragostea intru aproapele in dar catre Om prin mijlocirea individului.
Imi dau seama de adanca semnificatie a Umilintei ce se cerea de la individ. Ea nu-l injosea deloc. Dimpotriva, il înalta. Il lumina asupra rolului sau de Sol. Obligandu-l a-l venera pe Dumnezeu prin mijlocirea altuia, ea il mai obliga in acelasi timp de a-l venera si in sine insusi, de a se face trimisul lui Dumnezeu sau drumul ales de el. Umilinta ii cerea sa uite de sine pentru a se inalta, caci daca individul se preamareste pe sine, drumul indată se preschimba in zid.
Cultura mea spirituala, mostenitoare a lui Dumnezeu, a mai propovaduit si respectul de sine, adica respectul fata de Om prin sine insusi.
In sfarsit, imi dau seama de ce dragostea de Dumnezeu i-a facut pe oameni raspunzatori unii de altii si le-a prescris Speranta drept o virtute.
Vezi bine, pe fiecare dintre ei, ea il facea Solul aceluiaai Dumnezeu, mantuirea tuturora fiind in mainile fiecaruia. Nimeni nu avea dreptul sa cada in deznadejde, deoarece era trimisul altcuiva mai mare decat el. Deznadejdea insemna tagaduirea lui Dumnezeu in sine insusi. Datoria Sperantei s-ar fi putut exprima in felul următor: ”Care va sa zica te crezi atat de important? Ce ingamfare in deznadejdea ta!”
Cultura mea spirituala, mostenirea a lui Dumnezeu, l-a facut pe fiecare dintre oameni responsabil pentru toti oamenii, si pe toti la un loc responsabil pentru fiecare. Individul e dator sa se sacrifice pentru salvarea unei colectivitati, dar aici nu e vorba de o artimetica neroada... E vorba de respectul Omului pentru individ. Da, maretia culturii mele spirituale consta in a ceea ca o suta de mineri socot de datoria lor sa-si riste viata pentru salvarea unui sigur miner ingropat. Caci ei salvează Omul.
In lumina celor spuse, imi dau seama ce inseamnă libertatea. E liberatea copacului de a creste in campul de forte al semintei lui. E climatul inaltarii Omului. Ea seamana cu vantul cel prielnic. Numai datorita vantului corabiile cu panze sunt libere in largul marii.
Un om astfel faurit ar dispune de forta arborelui. Ce intindere n-ar fi el in stare sa cuprinda cu radacinile sale! Ce plamada omeneasca n-ar absorbi el, pentru a o face sa infloreasca in soare!"
Antoine de Saint-Exupery, Pilot de razboi
